|
Aşteptarea Parusiei Segregare şi agregare. Separarea elementelor rele ale Lumii, şi „coadunarea” Lumilor elementare pe care fiecare spirit fidel le construieşte în jurul lui prin lucrare şi durere. Sub influenţa acestei duble mişcări, aproape în întregime ascunsă, Universul se transformă şi se maturizează în jurul nostru. Ne imaginăm adesea că lucrurile se repetă, nedefinite şi monotone, în istoria creaţiei. Aceasta deoarece perioada este prea lungă, comparativ cu scurta durată a vieţilor noastre individuale, - deoarece transformarea este prea vastă şi prea internă, raportată la vederile noastre superficiale şi mărginite, - pentru ca noi să percepem progresele care se fac, neîncetat, în favoarea şi prin orice Materie şi prin orice Spirit. Să credem în Revelaţie, sprijin fidel (aici încă) al presentimentelor noastre cele mai umane. Sub învelişul banal al lucrurilor, al tuturor eforturilor noastre epurate şi salvate, se zămisleşte, gradual, Pământul cel Nou. Într-o zi, ne anunţă Evanghelia, tensiunea lent acumulată dintre Umanitate şi Dumnezeu va atinge limitele fixate prin posibilităţile Lumii. Atunci va fi sfârşitul. Ca o lumină ţâşnind de la un pol la altul, Prezenţa silenţios impregnată a lui Christ în lucruri se va revela dintr-odată. Rupând toate barajele în care o închideau, aparent, voalurile Materiei şi etanşeitatea mutuală a sufletelor, ea va invada faţa Pământului. Şi, sub acţiunea, în sfârşit eliberată a adevăratelor afinităţi ale fiinţei, atomii spirituali ai Lumii, antrenaţi de o forţă în care se vor manifesta puterile de coeziune proprii Universului însuşi, vor veni să ocupe, în Christ sau în afara lui Christ (dar întotdeauna sub influenţa lui Christ) locul, de fericire sau durere, pe care structura vie a Pleroamei le-o desemnează. „Sicut fulgur exist ab Oriente et paret usque in Occidentem…Sicut venit diluviu met tulitomnes… Ita erit adventus Filii hominis.” Ca şi fulgerul, ca un incendiu, ca un deluviu, atracţia Fiului Omului le va apuca, pentru a le reuni sau a le supune Corpului său, pe toate elementele volburoase ale Universului. „Ubicumque fuerit corpus illic congregabuntur et aquilae.” Aşa va fi consumarea Mediului Divin. Asupra ceasului şi a modalităţilor acestui formidabil eveniment, Evanghelia ne avertizează, ar fi zadarnic să speculăm. Dar trebuie să-l aşteptăm. Aşteptarea, - aşteptarea anxioasă, colectivă şi operantă a unui Sfârşit al Lumii, adică a unei Salvări pentru Lume, - este funcţia creştină prin excelenţă, şi trăsătura cea mai distinctivă poate a religiei noastre. Din punct de vedere istoric, aşteptarea n-a încetat niciodată să ghideze, ca o torţă , progresele credinţei noastre. Israeliţii au fost perpetui „aşteptători” ; - şi primii creştini de asemenea. Căci „Crăciunul”, care ar fi trebuit să inverseze privirile noastre şi să le concentreze asupra Trecutului, n-a făcut decât să le transporte încă şi mai departe înainte. O clipă apărut printre noi, Mesia nu s-a lăsat văzut şi atins decât pentru a se pierde, încă odată, mai luminos şi mai inefabil, în profunzimile viitorului. El a venit. Dar acum, trebuie să-l aşteptăm iarăşi din nou, - nu doar un mic grup ales, ci toţi oamenii – mai mulţi ca oricând. Domnul Isus nu va veni repede decât dacă noi îl aşteptăm mult. Numai o acumulare de dorinţe face să izbucnească Parusia. Creştini, însărcinaţi, pe urma lui Israel, să păstrãm mereu vie pe Pământ flacăra dorinţei, ce am făcut noi, la numai două zeci de veacuri după Înălţare, din aşteptarea noastră? Vai, graba un pic copilărească, unită cu eroarea de perspectivă, care i-a făcut, pe cei din prima generaţie creştină, să creadă într-o întoarcere iminentă a lui Christ, ne-a lăsat dezamăgiţi şi ne-a făcut neîncrezători. Rezistenţele Lumii la Bine au venit să deconcerteze credinţa noastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Un anume pesimism, poate, susţinut de o concepţie excesivă a căderii originare, ne-au făcut să credem că, în mod cert, Lumea este rea şi nevindecabilă… Astfel am lăsat să se domolească focul din inimile noastre adormite. Fără îndoială, vedem, cu mai mult sau cu mai puţină angoasă, apropiindu-se moartea individuală. Fără îndoială, iarăşi, ne rugăm şi lucrăm cu conştiinciozitate „pentru ca Împărăţia lui Dumnezeu să vină”. Dar, de fapt, câţi dintre noi freamătă în realitate, în adâncul inimii lor, la speranţa nebună a unei refaceri a Pământului nostru? Care sunt cei care navighează, în mijlocul nopţii noastre, atenţi la primele licăriri ale unui Răsărit real? Care este creştinul în care nostalgia nerăbdătoare după Christ să ajungă nu chiar să inunde (cum ar trebui) dar măcar să echilibreze, preocupările iubirii sau ale interesului omenesc? Care este creştinul consacrat (din convingere şi nu din convenţie), cu atâta pasiune, întinderii speranţelor Întrupării ca multor vise umanitare ale unei noi Cetăţi ?Noi continuăm să spunem că veghem în aşteptarea Stăpânului. Dar, în realitate, dacă vrem să fim sinceri, vom fi obligaţi să recunoaştem că noi nu aşteptăm absolut nimic. Trebuie, cu orice preţ, să reînteţim flacăra. Trebuie, cu orice preţ, să reînnoim în noi dorinţa şi speranţa marii Veniri. Dar unde să găsim această sursă de întinerire? Înainte de toate, bineînţeles, într-o sporire a atracţiei exersate direct de către Christ asupra mădularelor sale. – Şi unde încă? Într-o sporire a interesului descoperit de înţelegerea noastră în pregătirea şi consumarea Parusiei. Şi de unde să facem să ţâşnească acest interes? Din percepţia unei conexiuni mai intime între triumful lui Christ şi reuşita lucrării pe care caută să o edifice, aici jos, efortul uman. Noi uităm fără încetare. Supranaturalul este un ferment, un suflet, nu un organism complet. El vine să transforme „natura”; dar el nu poate face abstracţie de materia pe care aceasta i-o prezintă. Dacă Evreii s-au menţinut trei mii de ani întorşi spre Mesia, a fost pentru că acesta le-a apărut aureolat cu gloria poporului lor. Dacă ucenicii sfântului Pavel trăiau privind cu aviditatea, necontenit spre Ziua cea Mare, era pentru că de la Fiul Omului ei aşteptau soluţia personală şi tangibilă a problemelor şi nedreptăţilor vieţii. Aşteptarea Cerului n-ar putea trăi decât dacă este întrupată. Ce corp vom da noi aşteptării de astăzi? Cea a unei imense speranţe total omeneşti. Să privim în jurul nostru Pământul. Ce se petrece sub ochii noştri, în masa popoarelor? De unde vine această dezordine în Societate, această agitaţie neliniştită, aceste valuri care se umflă, aceşti curenţi care circulă şi se întâlnesc, aceste împingeri tulburi, formidabile şi noi? – Umanitatea traversează, vizibil, o criză de creştere. Obscur, ea începe să conştientizeze ceea ce-i lipseşte şi ceea ce poate ea. În faţa ei, am amintit în prima din aceste pagini, Universul devine luminos ca orizontul de unde urmează să apară Soarele. Ea presimte, aşadar, şi aşteaptă. Supus, ca toţi ceilalţi, acestei atracţii, creştinul se uimeşte de multe ori, am spune, şi se nelinişteşte. Oare nu cumva este un idol, acest punct spre care avântă adoraţia lui? Studiul nostru asupra Mediului Divin, încheiat deja, ne ajută să răspundem acestei temeri. Nu, nu trebuie să ezităm, noi ucenicii lui Christ, să captăm această forţă care are nevoie de noi şi care, la rândul ei, ne este necesară. Din contră, trebuie, altfel riscăm să o lăsăm să se piardă şi să ne pierdem noi înşine, să participăm la aspiraţiile, de esenţă autentic religioasă, care îi fac pe Oamenii de astăzi să simtă atât de puternic imensitatea Lumii, măreţia spiritului, valoarea sacră a oricărui adevăr nou. Numai la această şcoală va reînvăţa generaţia noastră creştină să aştepte. Suntem adânc pătrunşi de aceste perspective: progresul Universului, şi în special al Universului uman, nu este o concurenţă făcută lui Dumnezeu, nici o pierdere zadarnică a energiilor pe care i le datorăm. Cu cât Omul va fi mai mare, cu atât Umanitatea va fi mai unită, conştientă şi stăpână pe forţa ei, - şi cu cât Creaţia va fi mai frumoasă, cu atât adoraţia va fi mai plenară, şi cu atât Christ va găsi, pentru extensii mistice, un Corp demn de înviere. N-ar putea exista două culmi în Lume, cum nu pot exista două centre cu aceeaşi circumferinţă. Astrul pe care Lumea îl aşteaptă, fără a şti încă să-i pronunţe numele, fără a-i aprecia exact adevărata transcendenţă, fără a putea măcar distinge cele mai spirituale, şi cele mai divine raze ale sale, este însuşi Christ în care nădăjduim şi noi. Pentru a dori Parusia, nu avem decât să lăsăm să bată în noi, încreştinând-o, însăşi inima Pământului. De ce dar, oameni puţin credincioşi, să ne temem sau să fim îngrijoraţi de progresele Lumii ? De ce să înmulţim cu imprudenţă profeţiile şi interdicţiile: „Nu intenţiona… nu încerca… totul este cunoscut: Pământul este vid şi vechi: nu mai este nimic de găsit…” Să încercăm totul pentru Christ! Să nădăjduim totul pentru Christ! „Nihil intentatum”! Iată, dimpotrivă, adevărata atitudine creştină. A diviniza nu înseamnă a distruge, ci a supra-crea. Nu vom şti niciodată tot ceea ce Întruparea aşteaptă încă de la puterile Lumii. Nu vom spera niciodată îndeajuns de la unitatea umană crescândă. Sus capul, Ierusalime. Priveşte mulţimea imensă a celor care construiesc şi a celor care cercetează. În laboratoare, în studiouri, în deşerturi, în uzine, în enormul creuzet social, nu-i vezi pe toţi aceşti oameni care ostenesc? Ei bine! Tot ceea ce fermentează prin ei, ca artă, ca ştiinţă, ca gândire, toate acestea sunt pentru tine. – Să mergem, deschide-ţi braţele, inima, şi primeşte, ca pe Domnul tău Isus, valul, inundarea sevei umane. Primeşte această sevă, - căci, fără botezul ei, te vei ofili fără dorinţă, ca şi o floare fără apă; şi salveaz-o, pentru că, fără soarele tău, ea se va dispersa nebuneşte în tije sterile. Tentaţia Lumii prea mare, seducţia Lumii prea frumoasă, unde este ea acum? Nu mai este. Pământul poate, de data aceasta, să mă cuprindă cu braţele lui uriaşe. El mă poate umple de viaţa lui ori mă poate lua înapoi în praful lui. El se poate împodobi, pentru ochii mei, cu toate farmecele, cu toate ororile, cu toate misterele. El mă poate seduce prin parfumul lui tangibilitate şi de unitate. Mă poate arunca în genunchi în aşteptarea a ceea ce se coace în sânul lui. Farmecele lui nu vor mai putea să mă vatăme,
de când el a devenit pentru mine, dincolo de el însuşi,
Corpul Celui care este şi al Celui care vine! Tientsin, noiembrie 1926 - martie 1927.
(Fragment extras (epilogul) şi tradus din cartea:
|
